De-ar fi să plouă un mileniu şi mai mult N-aş mai ieşi din casă şi aş sta să te ascult Cum taci… Să simt cum în tăcere mă îmbraci. Să deseneze ploaia chipul tău pe geam, Într-un decor lacustru lângă mine să te am, Să-mi mai reciţi încet dintr-un poet bolnav de ploaie, Să simt cum intră apa în odaie. Ascunde telefonul, să nu-l auzim, Din dulcea beţie-a ploii să nu ne mai trezim, Să nu aprinzi lumina, pe întuneric ploile-s atât de vii Şi mumură-mi iubirea aşa cum numai tu ştii… E-atâta ploaie-n suflet şi atâta ploaie-n gând Şi parcă lumea-ntreagă s-a oprit plângând, Dar, vai, doar noi mai râdem, o pereche renăscută-n ploaie Şi apa intră-ntruna în odaie… Doresc să-ţi mângâi părul printre picături Şi peste tot ce-a mai rămas iubire vreau să-mi juri Şi mai recită-mi, iarăşi, dintr-un poet bolnav de ploaie Să văd cum intră apa în odaie… Să ne spălăm păcatele, Să fim curaţi, Îndrăgostiţi adevăraţi, Şi-n lumea asta care râde şi de ploi Să fim curaţi doar noi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu