Singuratete

Stau singură cu faţa către cer,
Privesc înaltul cerului albastru
Şi simt că-ncetul cu încetul pier
Ucisă de-odiseea unui astru.

Privesc amurgul înecată-n vis
Singurătatea cu putere-apasă
În suflet e-un vacarm de nedescris
Şi noaptea e din ce în ce mai deasă.

E-atâta linişte în jurul meu
Încât aud şi stelele cum cresc
E-o linişte ce-apasă tot mai greu
Nici nu mai am cu cine să vorbesc.

E toamna despărţirilor aproape
E vremea frunzelor scăldate-n ploi
De va veni şi iarna să ne-ngroape
Vor piere toate visele din noi.

E viaţa o imensă aşteptare
Un tei plângând mereu spre infinit
Cuvântul ce răneşte şi ce doare
O lacrimă pe ţărmul nesfârşit.

Şi despărţirea e mai dureroasă
Căci totul se măsoară-n despărţiri
Ne îndreptăm spre-o iarnă prea geroasă
Cu paşi prea repezi şi cu reci priviri.

Când viaţa-i o imensă despărţire
Ce poate moartea să mai ia din noi?
Dacă ne despărţim şi de iubire
Ca de povara fiecărei ploi.

Dar dacă viaţa n-ar avea şi patimi
Am fi prea multă vreme fericiţi
Veniţi să ne-ngropăm în mări de lacrimi
Căci totul e-n zadar,îndrăgostiţi..

                                                    15 SEPTEMBRIE 1987 – ARINI